de Ionuț RITEȘ

Trecând cu vederea în mare viteză peste două lucruri diferite, la o primă privire nu vezi nimic.
Însă dacă constați sentimente asemănătoare, lucrurile devin convergente.
Înainte de prima lansare cu parașuta, firesc, emoțiile cresc la exponential, apare frica de necunoscut, omul se află într-un mediu neprielnic lui, nu înțelege mare lucru, îl deranjează hăul de sub el, zgomotul motorului, vibrațiile avionului, mirosul de benzină, resimte în stomac emoțiile partenerilor de salt, când pășește în gol pierde orice punct de sprijin, trecerea bruscă într-un spațiu 3D îi provoacă dezechilibre și tot așa. Ajungi ca parașutist începător să slăbești mai mult ca Tina Turner în concert. Atât de mult te consumi. O lansare cu parașuta care dureaza 5 minute te consumă psihic mai mult ca 8 ore de muncă fizică grea. Asta până la un moment dat când reușești să preschimbi frica în plăcere.
Și totuși, apare paradoxul. Dacă iubești zborul, poți trece cu ușurință peste toate aceste neajunsuri. Dacă dorești să urci a doua oară în avion înseamnă că dependența ți s-a instalat de la prima lansare cu parașuta. Noi numim asta dragoste de zbor. Nu urcăm în avion ca să fim mai aproape de moarte ci din contră, urcăm ca să trăim cu adevărat. Și vorba noastră “Doar parașutiștii știu de ce păsările cântă”, se adeverește iarăși.
Trecând peste afirmațiile parașutistului misogin francez care susținea că lansarea cu parașuta îți dă o senzație mai puternică decât femeia de lângă tine, științific vorbind, pe fluctuație emoțională, trăirea în ambele cazuri este undeva la 200%. Adică înălțător. Ce ciudată vorbă mai au și parașutiștii ăștia, cică căderea te înalță! Și spiritual vorbind, au toată dreptatea. Într-un minut de cădere în care trăiești toate sentimentele posibile, de la frică la extaz, timp în care ajungi să cunoști necunoscutul din tine și din afara ta, și în care, ce e drept destul de rar, negociezi cu eternitatea, ajungi să ai trăiri care te aruncă din sfera omului normal în sfera omului spiritual. Și asta pentru că prezența eternității nu te părăsește niciodată. Simți de multe ori moartea lângă tine și asta te readuce cu picioarele pe pământ, dar îți și trimite nădejdea și speranța în Dumnezeu. Încă un motiv să spunem “Doamne ajută” înainte să urcăm în avion, nu?
Botezul aerului vine ca o inițieire, dar de ce îi spune totuși botez? Botezul este ceva sacru, iar “pășirea” în hăul de sub tine, ocazie cu care ești pus la marea încercare de a sta față în față cu propriile temeri, te forțează sau mai bine zis te aruncă practic pe un alt nivel de inițiere și la o altă putere de înțelegere. Nu conteză cât de mult ai zburat, vorba marelui pilot și scriitor Doru Davidovici, ci doar cu ce ai rămas în suflet după acele zboruri.
Dar tot acest greu nu durează mult, poți trece cu ușurință peste toate acestea, dar trebuie să îndeplinești o condiție: să iubești zborul. Altfel, totul este în zadar.
Cam așa stă treaba și cu persoana iubită.
Unele afirmații destul de forțate cum că bărbatul și femeia nu sunt rase diferite ci specii diferite s-ar putea să aibă o urmă de adevăr. Deși științific vorbind este o aberație, afirmația decurge din faptul că există prea puține potriviri, presărate de prea multe elemente de toleranță.
Deși, imprevizibilă și plină de nonsenuri la prima vedere, dacă te pierzi în ochii ei verzi din prima clipă, înseamnă că dependența ți s-a instalat deja. Dacă simți fluctuație 200% pe emoțional de la prima întâlnire și dacă te întâlnești cu toate temerile posibile dar totuși vrei să o mai vezi, dacă nu simți că o dorești ci că ai nevoie de ea, este foarte posibil să fi întâlnit femeia vieții tale.
Iar dacă le ai pe ambele, adică dragoste de zbor și dragoste pe pământ, ești un om împlinit. Mai trebuie să ai Dragoste de Dumnezeu și atunci le vei avea pe toate.
Și vorba nașului meu, mare pilot de vânătoate: „Ai de grijă, femeia e ca și avionul, dacă îl bruschezi, te bruschează”. Știa el ce știa 🙂